Paggena:Teatro - Aniello Costagliola.djvu/101

Chesta paggena è stata leggiuta.
— 91 —
Natalina (ha un movimento di pena).
Carmine. — E sì. Che ce faccio cca, io sulo? V'accumpagno.
Petruccio. — Addò?
Carmine. — Ched'è? Ve dispiace si vengo pur io, cu buie?
Petruccio. — Cu nuie? (Con un sorriso compassionevole:) 'On Carmeniè! Ma che ve fosse iuto 'o lliccése 'int''e ccerevella?
Carmine (impetuosamente:) — A me?! (Contenendosi e sorridendo:) E, si è lécito, pecchè?
Petruccio. — Ma comm'è presumibile, chesto? Che facimmo 'o spusarìzio 'e San Giuseppe?
Carmine (è scosso da un fremito sordo).
Petruccio. — Nuie avimmo 'a fa 'o speziale, là. Ve pare a buie ca putimmo i' facenno 'a vita, cu Matusalemme appriesso?
Carmine. — Matusalemme? (Una pausa). Avite ragione. (Una pausa). E allora... Sentite... V''o cerco pe carità. A titolo 'e carità! (Supplichevole:) Nun mme lassate sulo... Purtateme cu buie... Sentite. A Marsiglia, tenìteme pe nu strànio, fore casa... Anze, facimmo n'ata cosa. (A tratti, singhiozza). A buie ve serve nu servitore? E teniteme pe servitore... Io ve faccio uno 'e tutto... v'arricetto 'a casa... ve faccio 'a spesa... ve cucino... ve priparo 'o lietto... Chiammàteme Carmeniello. Cummannàteme a barda e a sella... Maletrattàteme pure! Ma nun mme lassate sulo! Nun mme lassate sulo!
Natalina (appare vivamente intenerita).
Petruccio (sbuffando:) — Bubbàaah!... 'On Carmeniè, vedete: nuie avimmo 'a ragiunà. Vuie stesso avìsseve 'a capì ca chello che dicite nun po essere.
Carmine. — Nun po essere? E pecchè nun po essere?... Petrù! P''a felice memoria 'e mamma toia, — saccio ca tu 'a vulive bene, — nun di' ca nun po essere!... Nun mme fa' perdere 'e lume!... Natalì! Dincello pure tu... Natalì! Vuò ca mme t'addenucchiasse nnanze? (È per inginocchiarsi).
Natalina (trattenendolo, dolcemente:) — Nonò!...
Carmine (tutto vibrante di tenerezza:) — Nonò? So'